Umblatul cu ursul e întîlnit doar în Moldova, în special în judeţele Neamţ, Suveava şi Bacău, avansîndu-se ipoteza că la origine s-ar afla un cult traco-getic. Ursul este întruchipat de un flăcău purtînd pe cap şi umeri blana unui animal ucis (sau imitaţii de blană), împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roşii. Ursul, care este condus de un ursar şi acompaniat de muzicanţi în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, îşi ţine echilibrul cu ajutorul unui ciomag, mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai animalului, izbind pămîntul cu tălpile. Se bănuieşte că dansul invoca zeităţi pentru a purifica şi fertiliza solul pentru noul an. Este înzorzonat cu podoabe: hurmuz, oglinzi, beteală, ţinte alămite. Este legat cu lanţ şi se sprijină într-un hadarag. El trebuie să joace cum i se cîntă (Scoală ursule pe ciomag/ Ca fasolea pe harag...), amintindu-ne de trupele de ţigani care umblau cu un pui de urs domesticit, prezentînd prin sate şi tîrguri mici exerciţii de circ. Unele au şi variante cu texte deşuchete. Un alt membru al trupei este Fluierarul sau Fluieraşul, îmbrăcat de obicei ţărăneşte, apoi Doboşarul, tot ca lăutar, în unele locuri în tandem cu un acordeonist. Vestitorul este Casier şi Căpitan, totodată cîntă şi monologul. Poartă de obicei o uniformă militară mai veche. Dacă trupa este mai mare, celelalte personaje sînt după zone: ţigani, babe, daci etc.
Dansul caprei, în Moldova şi Ardeal, cerbul, în zona Hunedoara, borita (de la bour) în Transilvania de sud, sau brezaia în Muntenia şi Oltenia este un alt obicei care se practică înainte de Anul Nou. Cercetătorii presupun că dansul caprei precum şi alte manifestări ale măştilor întîlnite în satele romaneşti provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
Capra este alaiul cel mai numeros, de obicei o singură trupă într-un sat, care organizea şi balul de sărbători, făcînd astfel ca druştele (fetele) să fie primite fără contribuţie. Capra, fiind personajul principal, este cel mai pitoresc ornată. Are un costum din spice de stuf, cu cap mobil făcut din lemn, cu un băţ lung din două corpuri acţionate cu o pîrghie şi o sfoară. Acest mic mecanism scoate suntele ritmice în concordanţă cu monologul vătafului: Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! Pentru a fi mai convingători, cei care o realizează se străduiesc să-i pună tot felul de „ţănţărămuri“, inclusiv coarne naturale. Trupa poate avea zeci de personaje, care de care mai pitoreşti, de la zîne, draci, babe, moşnegi, haiduci, vînători, zgripţuroaice, harapi, doctori, negustori. În judeţul Neamţ sînt renumite trupele de la Săbăoani, Sagna. Ţibucani, Oglinzi şi Hangu, Bălţăteşti. Cerbul este întîlnit mai rar şi numai în zonele de munte. Costumul este confecţionat din piei de iepure, ornat cu diverse panglici, oglinzi şi coarne ramificate. Alte personaje mai sînt: ursarii, căpitanii, ciobanii, fluierarul, babele. Buhaiul este o trupă mai restrînsă, care are un instrument cilindric, avînd la unul din capete o membrană din piele, cu o coadă de cînepă. Unsă cu borş şi trasă cu mîinile, scoate un sunet asemănător cu răgetul unui bou. Ultimul, dar unul dintre cele mai importante obiceiuri, nelipsit şi el din tradiţie, este Sorcova. Ea reprezintă pe semănătorii care vin să însămînţeze brazda din ajun cu boabe de grîu sau din orez. Sînt formate mai ales din grupuri de copii care ştiu cîntece de o inegalabilă frumuseţe şi care umplu prima zi a anului, cu veselie şi urări alese: Sorcova, vesela,/ Să trăiţi,/ Să înfloriţi,/ Ca merii,/ Ca perii,/ În mijlocul primăverii./ Cîte pietricele./ Atîtea mieluşele,/ Cîţi bolovani,/ Atîţia cîrlani;/ Fie casa îndestulată,/ Tot cu mesele întinse,/ Cu făcliile aprinse,/ Să petreceţi împreună,/ Pînă-n veci cu voie bună./ Cîte pietre sînt pe munte,/ Atîţia porci, boi şi gîşte,/ Cîtă frunză pe umbrar,/ Atîţia bani în buzunar,/ Zile floare de zefir,/ Cum e mîndrul trandafir,/ Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata,/ Tare ca fierul,/ Iute ca oţelul. La anul şi la mulţi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu